Mă reîntorc la mirosul de busuioc al camerei şi la aroma cafelei, căutând cu sfială un loc în care să mă aşez: jilţurile, sofaua au aparţinut părinţilor Octaviei Lupu Morariu, sunt de privit, nu de folosit. "Şi mie mi se întâmplă la fel, surâde doamna farmacist Maria Olar. Pun mâna pe foarfece, apoi tresar: foarfecele Doamnei profesoare!"

Mă ghiuiesc lângă pianină: de pe peretele din faţă, din fotografia veche se uită la mine preotul Constantin Morariu, tatăl celebrului cărturar Leca Morariu, şi veşnic tânărul şi frumosul Ciprian Porumbescu. În dreapta, prin fantele de sticlă ale dulapului-bibliotecă din paltin perlat, documente, manuscrise. Ar fi de-ajuns să mă apropii, să întind mâna, pentru ca sub degete să-mi foşnească o scrisoare a lui Ion Creangă. M-aş simţi ca într-un muzeu, dacă ar fi rece, dacă un şnur m-ar despărţi de aceste lucruri impregnate de istorie, dacă o plăcuţă ar avertiza "Nu atingeţi exponatele!". Însă e cald, dacă mi-ar fi frig şi aş îndrăzni, aş putea să mă învelesc cu jacheta împletită de Doamna Profesoară, cu patru ani înainte de moarte, la aproape opt decenii şi jumătate de viaţă, dacă aş şti să cânt, n-aş avea decât să-mi pun în faţă o partitură şi să-mi plimb degetele pe clape. Fiindcă mă aflu mai mult decât într-un muzeu, într-o casă cu valoare de muzeu, dar din care stăpâna nu a plecat.

Eu o văd în tabloul pictat de Ion Cârdei, cu ochi dulci-severi, însă doamna Olar o simte în triurul lăuntric al florilor din ghivece, când le pune apă, în visele nopţilor şi în visurile zilei, în adieri care se întreţes fierbinte cu aerul curat al odăii. "Doamna Profesoară ar fi putut să locuiască în casa oferită cu generozitate de autorităţile din Râmnicu Vâlcea, dar a vrut să respecte dorinţa soţului, a lui «Leca meu», cum obişnuia să spună, şi să-l aducă înapoi în «Bucovinuţa mea dragă», aşa că a acceptat repartiţia acestui apartament în schimbul donării unei biblioteci de 6000 de volume, a unor piese de mobilier, a unui tablou de Grigorescu, a altuia de Bucevschi, a două piane... A păstrat toate chitanţele de la banii plătiţi pentru întreţinerea lui, trâind adeseori în privaţiuni, în frig, cu un singur bec aprins, nemângâiată de vreun sprijin oficial, dar alinată că, împreună cu soţul meu (inginerul Ion Olar, n.n.), putea să pună un mănunchi de flori pe mormântul lui Leca, întors în Bucovinuţa sa dragă. Se spune că la reînhumarea osiintelor sale aici a cântat toată noaptea la pian melodii care i-au fost scumpe, care le-au fost scumpe. Mai apoi, de Sânziene, a organizat în Suceava 48 de audiţii cu elevii cărora le-a fost profesoară. Mulţi dintre ei vin şi azi, se aşază la pianină şi cântă iar, şi totul e ca odinioară..." "Aproape..." "Nu ştiu, suspină doamna Maria Olar. Doamna Profesoară, îl simţea pe Leca al ei aici, viu, şi mie, şi nouă, ni se întâmplă la fel. Eu cred că e un spaţiu privilegiat!"

Când un om al ştiinţei, cum este un farmacist, îţi spune asta... Nu mă înfior, sunt dintr-o dată în largul meu, iar mireasma garoafelor galbene e tot atât de reală ca şi această prezenţă diafană, cu părul pieptănat, având cărare la mijloc, şi guleraş cuminte, de o fiinitate sever-stăpânită. "Da, avea severitatea moştenită de la tată, chirurgul Teofil Lupu, directorul spitalului sucevean, un fel sobru de a înfrunta necazurile vieţii, care, zicea, i-a prins bine, în cele două refugii şi în anii în care Leca Morariu a preferat să ascută lame şi să cânte în cârciumă, decât să abdice de la înaltele sale principii de dinitate şi morală."

E una din clipele rare în care stiloul profesiei mele îmi pare un pumnal mic şi tăios, n-ar trebui trebui să stric vraja, şi totuşi împlânt întrebarea: "Ce-o să se întâmple cu toate aceste comori?" Doamna Maria Olar îmi primeşte însă curiozitatea ca pe un ecou al propriilor gânduri. "Mă credeţi? Nu dorm noaptea de grijă. Ce să fac, ce să faci ca să nu risipim acest climat al Doamnei Profesoare şi în acelaşi timp... Leca Morariu, Doamna Profesoară merită mai mult decât un loc la umbra altuia, altora, într-o încăpere la muzeu sau în casa miorială «Simion Florea Marian». Uşa ei, uşa noastră a fost şi este mereu deschisă istoricilor literari, cercetătorilor, celor care, iubind Bucovina, i-au iubit şi-i respectă pentru tot ce au însinat ei. Nu ştiu. Ca toată lumea, aşteptăm să se aşeze lucrurile, să se limpezească vriurile..."

Mă uit la iconiţa de lin de măslin care, purtată la piept, l-a ocrotit pe Leca Morariu în primul război mondial şi care, poate, acum ocroteşte viaţa de după viaţă a Doamnei Profesoare. Nu îndrăznesc să privesc în uriaşa oglindă, fiindcă s-ar putea să desluşesc în apele sale misterioase chipul unei fiei pieptănate având cărare la mijloc, cu ochi dulci-severi, de-a pururi mai tânără ca mine. Cobor şi ies în ger şi zăpadă şi când un copil strigă "Doamna Profesoară!", nu întorc capul. De ce aş face-o, când cea chiată păşeşte lângă mine, uşoară ca o zăpadă caldă şi tot atât de real-ireală ca şi ea?

Doina Cernica, Ianuarie 1997,
din cartea "O casă a altei vremi", Ed. Muşatinii, 2013